În articolul trecut am scris despre trebuința de a gasi modalități diplomate și prietenoase de a le arata interlocutorilor noștri că se înșală asupra unui lucru.
În acest articol, este rândul să vorbim despre ce se întâmplă atunci când chiar noi ne-am înșelat, când am greșit și am realizat acest lucru.
Și soluțiile lui Carnegie au de-a face tot cu această nevoie de stimă de sine a fiecărei persoane și se referă la a recunoaște „repede și cu tărie” atunci când ai greșit, când anumite evenimente/ situații sunt consecințe ale greșelii tale.
Carnegie exemplifică acest lucru ilustrând o întâmplare din viața sa și a cainelui său, pe nume Rex, un buldog de rasa Boston, cărora le plăcea să se plimbe liberi printr-o anumită zona mai puțin populată în apropiere de reședința Carnegie. Povestește cum a fost admonestat de un om al legii pentru că Rex nu avea nici lesă, nici botniță. A fost iertat prima dată, dar avertizat că la a doua abatere va fi amendat. Pentru un timp autorul s-a supus, însa dragostea pentru caine și bucuria de a-l vedea jucându-se și alergând liber au întrecut teama de pedeapsa în cazul neascultării. Așa că a doua întâlnire cu omul legii a fost într-un moment în care atât omul, cât și câinele alergau fericiți pe un deal puțin populat. La vederea polițistului venind călare, autorul a știut că nu mai are scăpare. Însă, apropiindu-se de polițist, i-a luat-o înainte, autoacuzându-se și recunoscând că nu are niciun drept de apărare, că fapta lui este periculoasă, că nu are nicio scuză. „Polițistul, fiind om, a dorit să se simtă important, astfel atunci când am început să mă condamn singur, singura modalitate prin care își putea hrăni sentimentul importanței de sine era să adopte atitudinea marinimoasă de a ierta.”
Așa că a scapat și de data aceasta de amendă.
Nu știu despre tine, însă știu că au fost ocazii în viața mea când m-am facut responsabilă pentru anumite greșeli și m-am „predat” celor care erau afectați de greșeala mea. Am facut acest lucru cu sinceritate și atitudinea: „Ce-o fi, o fi, recunosc și scap de mustrările conștiinței mele.” Pentru că, pentru mine, mustrarea conștiinței mele, este mai grea decât mustrarea sau pedeapsa primită de la alți oameni. I-am simțit „dezarmați” pe cei în fața cărora am recunoscut sau m-am automustrat. Și subscriu la afirmația lui Dale Carnegie referitoare la faptul că dacă i-am dezarmat și mă autocondamn, singura variantă care le mai rămâne lor este să ma apere pe mine.
Poate fi și amuzant. Însă „există un anumit grad de mulțumire în a avea curajul de a-ți recunoaste greșelile. Acest lucru nu doar că îndepărtează aerul de vinovăție și atitudinea defensivă, ci și ajută adesea la rezolvarea problemei create de eroare.”
Autorul citează un vechi proverb: „Luptându-te, nu obții niciodată destul, însă cedând, primești mai mult decât te-ai așteptat.”
„A-ți lua inima în dinți”, a deveni responsabil și a fi ferm în atitudinea de „pocaință”, necesită, cred eu, un caracter tare, un caracter demn și frumos:
„Orice om își poate apăra greșelile. Și majoritatea oamenilor neînțelepți o fac. Însă faptul de a-și recunoaște greșelile ridică pe cineva deasupra turmei și îi conferă un sentiment de noblețe și de bucurie.” (Dale Carnegie)
Concluzia acestui capitol este „Dacă te înșeli, recunoaște repede și cu tărie.” Poate că nu mai poți recunoaște ceva imediat, însă, în acest caz, poți recunoaste „cu tărie”.
Simt nevoia de a clarifica acest aspect: Nu promovez această „recunoaștere repede și cu tărie” doar cu scopul de a „scăpa” cu o pedeapsă mai ușoară sau chiar cu iertarea celeilalte persoane. Promovez acest principiu pentru că asa este corect, fair-play: să îmi asum responsabilitatea pentru faptele mele, indiferent dacă sunt consecințe pozitive sau negative, indiferent dacă faptele au fost greșite sau au fost bune.
Și, da! Ține de caracter, care poate fi permanent îmbunătățit și întărit. Iar aceste gânduri și ele trăite reprezintă o treaptă în plus!
Curaj!
