Subiectul capitolului citit astăzi mi se pare frumos și usor de făcut, dar, în același timp, greu.
Este ușor de gândit și de vorbit. Însă pentru cei care se străduiesc zilnic să înfăptuiască, se poate dovedi destul de greu.
Vom reflecta astăzi asupra încurajărilor și a laudelor, a momentelor și a modului în care trebuie să le spunem.
O comparație ușor de analizat este cea cu un dresor de animale. Poate că știți sau chiar ați văzut un dresor de delfini, cum se comportă și ce face de fiecare dată când delfinul se comportă așa cum își dorește dresorul: am observat că îi dă câte un pește din găleata ce atârnă de el și o mângâiere.
Psihologia o numește învățare condiționată și o afirmă general valabilă pentru rasa animală și rasa umană.
Delfinul este recompensat de fiecare dată când mișcarea pe care o face/ direcția în care merge este pasul următor în dresare, care îl conduce spre obiectivul final. Teoria este că acele comportamente care sunt recompensate au tendința naturală de a fi repetate, dacă recompensa se dă imediat dupa ce progresul a fost făcut/ comportamentul dezirabil a fost manifestat. De ce? Pentru că ne dorim și noi, ca și necuvântătoarele, aprecierea celor din jur și vom face acele lucruri care observăm că ne aduc atenție și apreciere din partea celorlalți.
Dupa cum spuneam, general valabil și pentru noi, superiorii raselor: oamenii.
Dale Carnegie, ca un observator profund al comportamentelor umane și ca experimentat în relațiile cu oamenii, ne încurajează să lăudăm la un om chiar și cel mai mic progres, dacă dorim ca el să fie statornicit și repetat, rampa de lansare pentru progrese mai mari.
Jess Lair, psiholog, în cartea I Ain’t Much, Baby – But I’m All I Got, scrie:
„Lauda e la fel ca lumina pentru spiritul uman; nu putem înflori și crește fara ea. Și totuși, în vreme ce majoritatea dintre noi suntem cât se poate de dornici să suflăm asupra altora vântul rece al criticilor, noi suntem cumva reținuți în a oferi semenilor nostri caldura aprecierii.”
De ce, ma întreb. Suntem așa de grabnici la a vedea greșelile, defectele, însă e greu să vedem și să considerăm lucrurile bune, punctele forte, reușitele din viata cuiva.
Suntem înclinați spre a vedea răul. Și dacă nu vom depune eforturi, pentru a vedea binele, nu vom înregistra schimbări la nivelul acesta. Nu vom putea fi lideri. Care să aiba impact și să transforme definitiv destine.
Am mai spus și o spun din nou: Nu trebuie să fim profesori, șefi sau conducători militari. O mama, în casa ei, poate face diferența pentru destinele copiilor.
Un exemplu grăitor este următorul, relatat de autor în acest capitol:
”Cu mulți ani în urmă, un băiat de zece ani lucra într-o fabrică din Napoli. El tânjea să fie cântăreț, însa primul său profesor l-a descurajat. ”Nu poți cânta”, a spus el. „Nu ai deloc voce. Sună ca vântul printre obloane.”
Însă mama sa, o sarmană femeie de la țară, l-a luat în brațe, l-a lăudat și i-a spus că ea știa că el poate cânta, putea vedea deja o îmbunătățire a vocii sale și a umblat desculță cu scopul de a economisi bani pentru lecțiile sale de muzică. Laudele și încurajările mamei au schimbat viața acelui băiat. Numele său era Enrico Caruso, iar el a devenit cel mai mare cântaret de operă al epocii sale.” (Carnegie, 2010, p.214)
Dupa cum se pare, un profesor poate eșua în menirea lui de a inspira și de a orienta destine înspre succes. Dar un părinte poate influența, mult mai puternic decât un profesor.
Care este rezultatul?
Am găsit câteva cuvinte la adresa lui Enrico Caruso, venite din partea unor oameni mari ai secolului al XX-lea:
Richard Strauss: ”He is singing the SOUL of the melody.”
Arturo Toscanini: ”If this Neapolitan keeps singing like this, the whole world will have to listen him.”
John McCormack: ”36 years later that voice still rings in my ears, the memory of it will never die.”
Giacomo Puccini: ”Who sent you to me? God Himself?” – când Caruso a fost în audiție pentru opera La Boheme, aparținându-i compozitorului Giacomo Puccini.
Surse istorice atestă și menționează cum tenorul a fost încurajat de mama lui, înainte de a deveni celebru.
Găsesc că nu este ușor să crezi în cineva când nimeni nu crede; să vezi și să vorbești despre ceva bun în acea persoană când opinia celor mulți găsește doar motive de critică.
Dar, ca (viitori) lideri, trebuie să vedem dincolo de ceea ce se vede și să ne concentram pe lucrurile bune pe care le găsim la cineva.
Îmi place insistența autorului referitor la urmatorul aspect:
”Dă-mi voie să repet: principiile descrise în această carte vor funcționa doar atunci când vin din inimă. Nu propun un număr de trucuri. Eu mă refer la un nou mod de viață.” (Carnegie, 2010, p. 217)
Niciun om de pe acest pământ nu cred că este construit doar din lucruri negative și colorat doar în culori negre. Abilitatile există; depinde mult de mediul înconjurător, de oamenii înconjuratori, ce se va întampla cu ele:
”Abilitățile se ofilesc atunci când sunt exprimate critici; ele înfloresc în condițiile încurajării. Pentru a deveni un lider mai eficient al oamenilor, laudă cel mai mic progres și laudă fiecare progres.”
(Carnegie, 2010, p. 217)
Suntem chemați să înflorim abilități. Dacă ne amintim acest lucru în fiecare dimineață, vom fi mai aproape de a-l îndeplini.
Abilități în floare vă doresc tuturor și în weekend-ul prelungit care urmează, cautați pozitivul și binele din fiecare om!
