Îmi place jocul de ping-pong. L-am învățat de la tatăl meu încă de copil. Îmi plac sunetele care se aud când mingea cade pe masa într-o parte sau în cealaltă. Îmi place când preț de câteva zeci de secunde jocul e „țăcănit”, adică monoton și constant. Îmi place și atunci când unul dintre jucători lovește cu putere și trimite mingea spre alte sunete decât cele de până atunci.
Ce îmi mai place la acest joc este că reprezintă o imagine destul de clară pentru anumite situații de viață. De multe ori mă gândesc la el atunci când sunt de față sau sunt implicată într-o discuție de argumentare/ contraargumentare.
La el m-am gândit și când am citit primul capitol din partea a treia din „Secretele Succesului” lui Dale Carengie, capitol ce poartă titlul „Nu poți câștiga o dispută”.
Asupra acestei afirmații voi rămâne în rândurile care urmează.
Se pare că la baza acestui comportament de „a disputa” stau motivații care au legătură cu anumite nevoi specific umane: sentimentul de importanță de sine, exprimarea superiorității, afișarea propriilor cunoștințe și resurse mentale. Aceste sentimente sunt valide, ca și necesitatea implinirii lor. Însă acesta este terenul unuia dintre jucătorii de ping pong. Dacă acesta căștigă mingea, ce se întâmplă pe celălalt teren? Celălat pierde: importanța de sine, câștigă sentimente de inferioritate și mai câștigă ceva: o aversiune față de cel câștigător. Astfel, în spiritul instinctului de conservare, fiecare dintre cei implicați într-o dispută pe un anumit subiect, joacă mingea până la fluierul arbitrului, implicându-se cu toate resursele de care dispune pentru a căștiga mingea. Pentru ca el să fie recunoscut ca purtătorul dreptății și al corectitudinii în tema disputată.
Sună cunoscut? Iată ce mărturisește Dale Carnegie referitor la o situație:
„Astfel, pentru a dobândi un sentiment de importanță și pentru a-mi afișa superioritatea, m-am numit pe sine membrul unic al unui comitet nesolicitat și deloc bine-venit, cu scopul de a-l corecta.”
Această situație a fost pentru el ocazia în care a aflat adevărul despre dispute:
„Evita întotdeauna o dispută aprinsă.”
„Nu poți câștiga o dispută. Nu poți, pentru că, dacă o pierzi, o pierzi; iar dacă o câștigi, o pierzi. O pierzi pentru că cealaltă persoană se va simți rănită, inferioară, va avea mândria distrusă. Îți va disprețui triumful.”
Și din momentul în care devenim conștienți de această ultimă afirmație, rămâne alegerea:
„Întrebarea este: Ce preferi să ai: o victorie academică, teatrală sau bunăvoința unei persoane? Rareori poți să le ai pe amândouă.”
Mai adaug și faptul că de cele mai multe ori, singurul câștig este deteriorarea relației, pentru că
„Un om convins impotriva voinței lui rămâne la aceeași părere.”
„Dacă te cerți și te contrazici, poți să obții o victorie, însă va fi una deșartă, pentru că nu vei câștiga niciodată bunăvoința oponentului.”
Având în vedere aceste lucruri, logica ne îndeamnă la a crede că avem de pierdut: timp oferit disputei, relație bună, bună dispoziție, deteriorarea caracterului.
Și cred că orice om, atunci când depune efort în luptă, îl depune pentru câștig și nu pentru pierdere.
„Niciun om care e hotărât să-și împlinească potențialul, nu poate să își piardă vremea cu dispute personale. Încă mai puțin își poate permite să își asume consecințele, care includ o corupere a temperamentului sau și o pierdere a autocontrolului. Obține lucruri mai mari la care nu ai mai mult decât niște drepturi egale și obține lucruri mai mici care sunt totuși în mod clar ale tale. E mai bine să lași un câine să treacă pe drum decât să fii muscat de el, certându-te de la cine are dreptate. Nici măcar uciderea câinelui nu ar vindeca mușcătura.” Abraham Lincoln
Îmi amintesc chiar în aceste momente de ultima dată când am făcut astfel și ultima dată când nu am făcut astfel. M-am simțit linșitită și fără mustrări de conștiință după ce am ales să nu intru în dispută, deși poate am fost provocată. Și m-am simțit neliniștită și îndoită că am făcut ceea ce trebuie atunci când am încercat să argumentez anumite lucruri.
Este dificil, pentru că, de obicei, când intrăm într-o asemenea situație, o facem pentru „a-l ajuta pe celălalt” să înțeleagă că greșește. Dar să îmi spuneți și mie, vă rog, când reusiți acest lucru. Poate că este înțelept și se oprește, dar gândul tot nu i l-ați schimbat. Dar dacă a fost altfel la voi, accept argumente. 🙂
Până atunci, mă duc să fac rost de o minge de ping- pong.
